„Nu am timp”: biografia unei generații foarte solicitate

Există o frază pe care o rostim cu mândrie calmă, aproape aristocratică: „Nu am timp.” O spunem apăsat, uneori cu o mică suspinare studiată, ca și cum cineva tocmai ne-ar fi cerut un favor imposibil.

„Nu am timp” este fraza pe care o rostim cu aceeași siguranță cu care alții spun „bună ziua”. E scurtă, eficientă, versatilă și transmite instant un mesaj clar: sunt solicitată, deci exist. „Nu am timp” e noul „sunt important”. Nu mai porți ceas scump. Porți lipsă de timp.

Ne place mult să spunem că suntem ocupați. „Ocupat” e un cuvânt respectabil. Sună important. Sună ca și cum viața noastră ar fi plină de sens, de responsabilități mari, de decizii serioase și oameni care depind de noi. „Ocupat” nu sună niciodată superficial. Nu sună a pierdere de vreme. Sună a adult funcțional.

Doar că, de multe ori, viața noastră nu e plină de sens. E plină de zgomot.

Suntem ocupați. Foarte ocupați. Cu agenda, cu notificările, cu inboxul care respiră greu. Cu call-uri despre call-uri. Cu task-uri care nasc altele. Avem liste, alerte, reminder-e și aplicații care ne spun când să ne ridicăm, când să bem apă și dacă se poate… când să respirăm. Aplicații care ne ajută să ne organizăm haosul interior și apoi ne cer update. Suntem notificați constant că trăim, dar cumva uităm să fim prezenți în propria viață.

Avem calendare colorate ca un vitraliu gotic. Albastru pentru muncă. Verde pentru „personal”, care, ironic, e primul sacrificat. Roșu pentru deadline-uri. Și un spațiu alb, mic, timid, undeva pe la 22:30, unde scrie vag: „relax”. Nu ajungem niciodată acolo.

Spunem „nu am timp” pentru prieteni, pentru familie, pentru noi. Pentru lucruri care nu ard, nu sună, nu cer, dar contează. Și spunem „da” la absolut tot ce vine cu titlul „URGENT”.

Am ajuns să trăim într-o cultură în care a fi ocupat e o virtute morală. Dacă nu ești obosit, probabil n-ai muncit destul. Dacă ai timp liber, sigur ai ratat ceva. Dacă stai, e suspect. Odihna e tolerată doar dacă e meritată, iar plăcerea trebuie justificată. Timpul fără scop clar e văzut ca o mică deviere de caracter.

Spunem des că nu avem timp. Nu avem timp să sunăm. Nu avem timp să răspundem. Nu avem timp acum, dar sigur „vorbim zilele astea”. Conceptul de „zilele astea” este unul de-a dreptul fascinant. Un fel de tărâm mitologic unde ajung lucrurile importante pe care nu le facem niciodată.

Suntem o generație hiper-stimulată și sub-prezentă. Știm tot dar simțim puțin. Și poate că de asta suntem atât de ocupați: pentru că liniștea ne sperie. Dacă ne oprim, apare întrebarea. Dacă tăcem, apare senzația. Dacă nu mai suntem „prinse”, rămânem față în față cu viața noastră reală, nefiltrată, neprogramată.

A fi ocupat e o strategie de evitare extrem de populară. Dacă ești mereu pe fugă, nu trebuie să te întrebi dacă ești fericită. Dacă ești mereu solicitată, nu trebuie să vezi ce te solicită cu adevărat. Agenda plină e o scuză social acceptată pentru absență emoțională.

Și totuși, paradoxul suprem: Nimeni nu pare să aibă timp, dar toată lumea are timp pentru scroll pe social media.

Ore întregi. Avem timp să ne pierdem în feed-uri, dar nu să stăm cu un gând până la capăt. Avem timp să urmărim viețile altora, dar nu să fim prezenți în a noastră. Avem timp pentru tot ce nu ne cere nimic real de la noi. Spunem că nu avem timp de două minute să sunăm o persoană de care ne pasă sincer, dar nu realizăm cum au trecut 45 de minute cu telefonul în mână.

 

Nu am timp…sau nu este prioritar?

Sigur, nu e vorba despre timp. E vorba despre priorități. Dar „priorități” e un cuvânt incomod. Pentru că, dacă îl luăm în serios, trebuie să recunoaștem ceva ce nu ne place deloc: viața noastră arată exact așa cum arată alegerile noastre zilnice.

Nu ce spunem că e important. Ci ce tratăm ca fiind important.

Timpul nu dispare. Îl cheltuim. Iar cheltuiala noastră spune mai multe despre cine suntem decât orice discurs motivațional.

Nu avem timp să citim, dar avem timp să ne uităm la un reel despre cum să citim mai mult.

Nu avem timp să ne îngrijim corpul, dar avem timp să-l criticăm.

Nu avem timp să vorbim sincer, dar avem timp pentru politețuri obosite și conversații de complezență.

Și mai e ceva. Un adevăr pe care nu-l spunem prea des, pentru că nu sună bine pe LinkedIn: Uneori evităm lucrurile importante nu pentru că nu avem timp, ci pentru că ne cer prezență.

Iar prezența e incomodă. Te obligă să simți. Să alegi. Să renunți la zgomotul care te ține ocupată, dar relativ protejată de tine însăți.

 

Timpul este una dintre cele mai sincere monede pe care le avem. Nu minte. Nu cosmetizează. Arată exact ce contează pentru noi. Iar când cineva îți spune constant că nu are timp, mesajul real nu e despre agendă. E despre locul pe care tu îl ocupi în ea. Spunem că suntem ocupați pentru că e o scuză social acceptată. Nimeni nu te contrazice. Nimeni nu te întreabă „ocupat cu ce?”. Pentru că, sincer, răspunsul ar fi adesea puțin penibil.

Relațiile, de orice fel, nu mor din lipsă de atașament. Mor din lipsă de timp acordat. De timp real. Nu de mesaje trimise în fugă, nu de reacții rapide, nu de „mai vorbim”. Pentru că, trebuie să recunoaște, că de cele mai multe ori nu ne lipsește timpul, ci curajul de a-ți stabili prioritățile diferit.

Curajul de a închide aplicații, de a lăsa notificări fără răspuns, de a alege un om în locul zgomotului. Un moment real în locul unei distrageri comode.

Pentru că, la final, adevărul e simplu și ușor amar: lucrurile pe care le considerăm importante se văd clar în cum ne petrecem timpul.

Restul sunt explicații elegante.

 

— Sassy Pop

 

Recomandare editorial Sassy Pop: Prințesele Disney și iubirile lor toxice: 8 exemple de „așa nu”