Ne-au crescut cu prințesele Disney, cum te crește internetul cu „how to manifest your soulmate”. El vine pe cal alb, tu ești ori moartă, ori adormită, ori sechestrată, și cumva, în 90 de minute, se rezolvă tot: traume intergeneraționale, sărăcie, blesteme, lipsă de identitate, lipsă de bani, lipsă de psihoterapie.
Și noi? Stăteam cuminți pe covor, cu pufuleți lipiți de față, idealizând prințesele Disney, în timp ce creierul nostru nota: „Iubirea adevărată te găsește.”, „El e problematic, dar are „un suflet bun”.
Nu dau în Disney, chill! Nu am de gând să îți arunc prințesa preferată sub autobuz. E un pamflet despre felul în care aceste povești, repetate ca un playlist pe care nu l-ai ales tu, ți-au format percepția despre iubire. Și, surpriză, multe dintre modelele romantice care ni se păreau magice atunci arată azi, la rece, ca o colecție de red flag-uri acoperite cu sclipici.

Hai să facem un tur ghidat, cu sarcasm inclus și puțină dramă, prin muzeul iubirilor toxice marca Disney.

Albă ca Zăpada, sau fata bună care așteaptă salvarea în sicriu.

Ea: adolescentă, fugită de acasă, se mută la comun cu șapte bărbați scunzi care n-au descoperit conceptul de detergent și self-care. Rolul ei: să spele, să gătească, să facă ordine și să zâmbească blând, de parcă munca domestică în condiții de mină de cărbune ar fi hobby.
El: prințul care trece random prin pădure, vede o fată inconștientă într-un sicriu de sticlă și decide că… o să o sărute. Fără consimțământ, fără istoric, fără „bună, cum te cheamă?”. Un fel de necro-romantism acceptat pentru copii.
Ce învață fetița de 5–6 ani? Nu trebuie să faci nimic pentru tine, doar să aștepți. Preferabil moartă de oboseală. Sau de-a dreptul moartă. Că, dacă e cuminte, drăguță și nu deranjează, va fi, la un moment dat, „găsită” și „salvată”. Că nu trebuie să ceară nimic, să se apere, să plece. Doar să fie bună. Chiar dacă trebuie să moară puțin ca să fie interesant.
Fast-forward la 30+: stai într-o relație mizeră, într-un job care te epuizează sau într-un context toxic de familie și undeva, în spate, încă trăiește ideea: „vine cineva, mă salvează”. Un partener, o oportunitate, un șef mai uman. Îți ții gura, îți minimalizezi nevoile și speri că viața te va găsi într-un sicriu emoțional și va spune: „vai, ce fată bună, hai s-o salvăm”.

Cenușăreasa: când trauma e ambalată în glitter

Cenușăreasa trăiește în abuz emoțional complet: e exploatată, umilită, izolată. Orice psiholog i-ar pune instant diagnosticul de traumă. Povestea, însă, o ambalează ca pe o lecție despre bunătate și modestie. Ea nu ripostează, nu cere ajutor, nu întreabă „de ce?”. N-are nervi, n-are avocat, n-are nici măcar un „bă, nu e ok ce se întâmplă aici!”. Doar spală, cântă cu șorțul pe ea și suportă tot.
Zâna vine, o îmbracă, o trimite la bal. Prințul o vede, dansează, se îndrăgostește și… nu îi reține fața. O caută după pantof. Deci, practic, a fost dragoste la prima vedere de gleznă.
Mesajul către copil: dacă ești bună, taci și rabzi, o să fii răsplătită. Universul, sub formă de zână ori prinț, va veni cu rochia, cu balul, cu ieșirea din iad. Iar prințul, evident, e bogat și te „alege” pentru că… ai o energie aparte. Și pentru că pantoful îți vine. Detaliile contează.
Și iată-ne mari, la douăzeci și ceva-treizeci și ceva, romantizând exact același pattern. Stăm prea mult în relații proaste, cu parteneri emoțional absenți, așteptând o schimbare magică…așa, ca transformarea dovleacului în caleașcă. Acceptăm firimituri de atenție, un weekend frumos, o noapte „ca în filme”, două vorbe calde după o lună de ignor și îl ridicăm la rang de bal regal. El nu știe ce e în sufletul tău, dar știe exact când să-ți scrie „ce faci?” la 23:47. Și tu, Cenușăreasă contemporană, consideri că asta e magie.

Aurora: frumoasă, adormită și complet absentă din propria viață.

Aurora e, efectiv, decor. Influencerul pasivității romantice. Fata există ca să fie: frumoasă, adormită și blestemată.
Trăiește retrasă, nu decide nimic pentru ea, nu-și alege viața, nu-și alege bărbatul, nu-și alege… nimic. Apoi adoarme sub un blestem.
Dar vine el, prințul, o sărută (din nou, fără consimțământ, că pare că ăsta e fetisul Universului Disney) și rezolvă blestemul. Ea nu are alt rol decât să fie frumoasă și adormită. Decor de lux.
Ce învățăm foarte devreme? Că nu e nevoie să-ți cunoști nevoile, dorințele, limitele și nici să te trezești în propria viață; cineva o va face pentru tine.
Te trezești la 30+ cu senzația că ai trăit pe pilot automat: ai acceptat relații, ai zis „da” din inerție, ai așteptat să vină cineva să îți dea sens. Aștepți partenerul care să fie „trezirea ta”, în loc să-ți cauți tu singură trezirea: în terapie, în deciziile tale, în viața ta reală, nu într-un sărut metaforic.
Aurora contemporană nu doarme în pădure. Doarme în relații călduțe, în joburi gri și în „lasă, vedem noi”.

Ariel: sirena care si-a amanetat vocea

Ariel ne servește cel mai estetic exemplu de… self-abandon. A ieșit din lumea ei, din bula ei, vede un bărbat o dată și spune: „Da, clar, pentru el renunț la familie, la voce, la casă, la specie. Sună rezonabil.”
Își vinde vocea unei vrăjitoare ca să devină potrivită pentru un crush. Un băiat pe care l-a văzut o dată, de la distanță. Băiatul ăsta nici nu știe că ea există. Adică nici măcar nu e iubire reciprocă, e obsesie sponsorizată de magie neagră.
Copilul înregistrează: iubirea merită orice preț. Dacă trebuie să te schimbi radical pentru el, e romantic. Dacă trebuie să taci ca să fii plăcută, e normal. Dacă trebuie să lași în urmă tot ce iubești și tot ce ești, e „marea iubire a vieții tale”.
Îți moderezi vocea în relații ca să nu pari prea sensibilă, prea directă, prea ambițioasă. Îți abandonezi prieteniile, pasiunile, rutina pentru a te mula pe programul lui. Te trezești apoi cu sentimentul că nu mai știi cine ești fără el. Și apoi te întrebi de ce te simți ca o sirenă deshidratată emoțional pe uscat.

Belle și sindromul „bestia cu potențial”

Belle e fata deșteaptă, cu nasul în cărți, aparent cu discernământ. Apoi face cunoștință cu o bestie agresivă, impulsivă, care urlă, controlează, manipulează și are crize de furie. În orice manual de sănătate relațională, bărbatul ăsta vine cu o etichetă mare: PERICOL. În basm, însă, vine cu altă etichetă: „neînțeles, rănit, are nevoie de iubirea ta ca să fie mai bun”.
Dar stai, că are și el o poveste tristă în spate. Și castel. Și bibliotecă. Și, aparent, asta compensează pentru red flag-urile fosforescente.
Fetița învață că, în spatele fiecărui comportament abuziv, stă, de fapt, un prinț cu o rană emoțională. Că e treaba ei să-l repare cu blândețe, răbdare și iubire necondiționată. Că dacă stă suficient, dacă îl iartă suficient, dacă îl scuză suficient, într-o zi se va schimba.
La maturitate, asta devine specialitatea casei: alegem bărbați cu probleme serioase: furie necontrolată, indisponibilitate emoțională, imaturitate cronică și ne așezăm frumos în rolul de terapeut-partener-mamă. Suporți relații abuzive sperând că, într-o zi, o să schimbi bestia în prinț. Dar surpriză: bestia doar promite că se va schimba. Și atât. Rămâne cu promisiunea. El nu devine prinț, tu devii epuizată.
 

Jasmine: „minte-mă frumos, dar ia-mă pe covorul tău zburător”

Jasmine e o prințesă rebelă și inteligentă, dar se îndrăgostește de un tip care o minte din prima clipă.  Aladdin își inventează identitatea, statutul, viața, tot. O minte constant, dar cu un zâmbet simpatic și un covor zburător care ia ochii.
Copilul înțelege repede: dacă te minte, dar are intenții bune și e carismatic, putem trece peste. Sufletul bun spală minciuna. Faptul că nu e congruent, că spune una și face alta, e doar un detaliu. „Sufletul contează!”
La maturitate asta sună așa: „Știu că n-a fost sincer cu mine, dar eu știu cum e el cu adevărat.” Acceptăm minciuni, jumătăți de adevăr, versiuni stilizate ale realității lui, pentru că între două glume bune și o noapte intensă, creierul nostru se agață de senzația că „e ceva special între noi”. Covorul zburător, azi, e chimia aia nebună care îți ia mințile și îți oprește radarul de red flag-uri.

Rapunzel: captivă, dar recunoscătoare

Rapunzel crește într-un turn, cu o „mamă” care o manipulează emoțional, o ține captivă și îi spune constant că lumea e periculoasă, iar ea e neputincioasă. Hello, relație toxică clasică. Ea începe să creadă că e norocoasă că cineva are grijă de ea, chiar dacă acel cineva o ține prizonieră.
Apare un hoț simpatic, iar el devine biletul ei către libertate. Morala subtilă: nu poți ieși singură dintr-o situație toxică, ai nevoie de cineva care să te salveze. Libertatea nu se ia, se primește.
În viața reală, asta se traduce în ani de stat în contexte care te micșorează: familie, relație, job și o credință adâncă: „nu pot singură”. Aștepți salvatorul: partener, prietenă, coleg, cineva. Când apare primul om care îți întredeschide o ușă, te agăți de el cu totul, fără să verifici dacă e doar hoț simpatic sau partener sănătos. Important e că te scoate din turn; restul vedeți voi „după”.

Bonus: Frozen, semn de upgrade

Frozen pare upgrade-ul generației noi: „Nu te logodi cu un tip pe care l-ai cunoscut aseară”. Mulțumim, Disney, că ai recuperat un pic.
Iar actul suprem de iubire nu mai e sărutul unui bărbat, ci sacrificiul dintre surori. În sfârșit, un pas spre normalitate emoțională: nu orice conexiune profundă trebuie să fie romantică.
Și totuși, Anna merge cu toată ființa spre primul bărbat care îi oferă atenție și validare rapidă. E povestea clasică a fetei flămânde de iubire, care confundă chimia instantă cu compatibilitatea profundă. Sună cunoscut, nu?

Cam atât despre Prințesele Disney.

Și acum, noi… Prințesele cu burn-out și subscription la terapie

Am crescut cu aceste povești servite ca romantism pur. N-am avut subtitrare cu:
„ATENȚIE: comportamente problematice, idealizare, lipsă de limite, zero educație emoțională.”
Și-a făcut fetița de atunci scenarii și așteptări diferite? Poate.
Realitatea? Prințul nu vine dacă tu nu ieși din pădure.
Beastia nu devine om doar pentru că tu plângi frumos.
Niciun pantof nu te salvează dacă tu nu-ți salvezi întâi demnitatea.

Poate e momentul să rescriem scenariul:

• Prințesa merge la terapie.
• nu o să își vândă vocea pentru un bărbat confuz.
• Își mută energia din „cum să-l salvez pe el” în „cum să-mi construiesc eu viața”.
• Nu mai așteaptă calul alb. Își ia abonament de metrou, permis de conducere și un plan financiar.

Păstrează amintirea cu rochii, sclipici și cântece.
Dar când vine vorba de iubire, poate e timpul să-ți scrii propriul scenariu.
Fără bestii de „salvat”.
Fără prinți inconștienți.
Cu tine, în rol principal.

Dacă editorialul ți-a trezit amintiri și ți-e dor de poveștile care ne-au crescut, cu Prințesele Disney și nu numai, poți găsi mai jos Biblioteca Magică Disney, o ediție superbă, de colecție, cu toate basmele clasice.
O mică bucurie, dacă vrei să-ți rearanjezi copilăria pe raft.

	Comandă cărțile aici
	Comandă cărțile aici

Alte editoriale, semnate Sassy Pop, în curând în rubrica Editorial

Vrei să afli cum arată prințesele Disney în zile noastre…când descoperă terapia, burnout-ul și feminismul? Spune-mi în comentarii. Sassy Pop abia așteaptă să le dezbrace de mituri și să le încalțe cu pantofi reali, nu din sticlă.