Educația și alte mituri urbane: Detalii pe care nicio etichetă de designer nu le poate acoperi.

Se spune că educația este precum un cont bancar: cu cât ai mai mulți bani, cu atât simți mai puțin nevoia să fluturi extrasele de cont prin fața tuturor. Există însă o eroare de sistem în modul în care definim „lipsa de maniere”. Ne-am obișnuit să credem că lipsa educației are nevoie de decibeli, de înjurături de birtaș sau de un dezacord gramatical flagrant; când de fapt, ea se face simțită chiar și atunci când buzele sunt strâns unite într-un zâmbet de fațadă. Pentru că da, educația are prostul obicei de a te trăda exact în momentele de liniște.

Astăzi vorbim despre arta trădării de sine prin detalii pe care nicio etichetă de designer nu le poate acoperi. Așadar, am decis să las politețea de protocol la garderobă și să analizez câteva comportamente umanoide, fără milă. Sunt absolut convinsă că și voi ați avut, măcar o dată, acest gen de oameni în preajmă.

Pregătiți-vă un ceai (sau un gin, nu judec), pentru că urmează să defilăm prin galeria ororilor de zi cu zi. Nu de alta, dar nimic nu e mai savuros decât să pui degetul pe rană cu un zâmbet pe buze perfect rujat. Să vedem, deci, cine sunt protagoniștii care ne fac să ridicăm sprânceana mai sus decât ne-a lăsat natura.

 

Intrarea în scenă: Scanarea, nu observarea

Educația se simte din secunda în care pui piciorul într-o încăpere. Există acea persoană care intră și „aduce” lumină, și există cea care intră și începe să caute defecte cu precizia unui laser de la controlul vamal.

Lipsa educației se vede în privirea care te scanează din cap până în picioare, nu pentru a te saluta, ci pentru a găsi acel fir tras la ciorap sau acea geantă care „sigur e de anul trecut”. Este o formă de agresivitate pasivă care spune: „Te evaluez pentru a vedea dacă meriți efortul meu de a fi politicos.” Un om cu adevărat educat nu are nevoie să găsească defecte în alții pentru a se simți validat; el știe că propria valoare nu crește proporțional cu minimalizarea celuilalt.

Complexul de superioritate și „Testul Chelnerului”

Dacă vrei să vezi unde se termină diplomele și unde începe caracterul, privește interacțiunea unei persoane care se consideră superioară muritorilor de rând cu cei care „nu pot face nimic pentru el”. Este deja un clișeu, dar unul dureros de real: felul în care cineva tratează chelnerul, curierul sau pe doamna de la curățenie este oglinda sa fidelă.

Lipsa educației se vede în acea secundă în care cineva evită contactul vizual cu cel care îi servește cafeaua. Este acel gest de a întinde banii sau cardul fără să ridici ochii din telefon. Sau, mai subtil, tonul ușor imperativ, îmbrăcat într-o politețe falsă, de plastic.

Oamenii cu adevărat educați au o relaxare elegantă în fața oricărei ierarhii. Ei nu simt nevoia să își demonstreze statutul prin superioritate afișată, tocmai pentru că statutul lor nu depinde de cât de mic îl fac pe celălalt să se simtă. De multe ori, în spatele celui care „ordonă” un meniu, nu îl cere, nu stă siguranța de sine, ci exact opusul ei.

 

Spațiul celuilalt și libertatea prost înțeleasă

Există un comportament care îmi provoacă o ridicare instantanee de sprânceană: cel care calcă peste spațiul fizic sau emoțional al altuia fără să clipească. Este cel care se bagă în față la coadă „doar cu o întrebare”, cel care vorbește tare la telefon într-o bibliotecă sau cel care își maschează disprețul în „glumițe” acide.

Acești oameni confundă libertatea cu lipsa de bun-simț. Ei cred că „a fi tu însuți” înseamnă să ignori confortul celor din jur. Dar educația este, în esență, capacitatea de a înțelege unde se termină pumnul tău și unde începe nasul celuilalt. Se vede în felul în care știi să pierzi, în felul în care pleci dintr-o relație sau dintr-o încăpere; fără să trântești ușa și fără să lași în urmă un câmp minat de resentimente.

Lipsa educației se mai vede și în glumele „nevinovate”. Cele care nu vor să rănească, dar reușesc. Cele spuse pe un ton jovial, urmate de celebra replică:

„Hai, nu te supăra, glumeam.”

Pentru că nimic nu repară mai bine o lipsă de tact decât să îi explici cuiva că n-ar fi trebuit să se simtă atins.

 

Telefonul: lipsa de maniere în variantă digitală

Dacă vrei să vezi unde se termină bunele maniere și unde începe „supraviețuirea digitală”, uită-te la interacțiunea cu telefonul în spații publice. Nu mă refer la cei care stau pe TikTok, ei măcar sunt într-o altă dimensiune. Mă refer la adultul care decide că întreg vagonul de tren trebuie să audă, prin speaker, ce a mai făcut soacra sau de ce nu s-a vândut terenul de la munte.

Există o eroare de percepție în a crede că, dacă tu nu îi vezi pe cei care te ascultă, nici ei nu te aud. Sau, mai rău, în a presupune că viața ta este atât de palpitantă încât noi ceilalți, captivi într-un spațiu închis, ar trebui să fim onorați să fim martori la drama ta cotidiană. Ați observat-o, nu? Acea nonșalanță a omului needucat care crede că universul se termină exact la vârful pantofilor săi.

 

Diplomele nu sunt armură

Să fim sinceri: am întâlnit cu toții oameni cu doctorate care nu știau să spună „bună dimineața” doamnei care mătura holul. Și am întâlnit oameni simpli a căror tăcere emana mai multă demnitate decât un discurs la Oxford.

Educația nu înseamnă ce ai pe perete, ci ce ai în tine când nu te vede nimeni. Este despre felul în care te porți când nu ai nimic de câștigat. Dacă te porți frumos doar când ești urmărit sau când urmărești un interes, se numește strategie, nu educație.

 

Răsturnarea de perspectivă: Capcana auto-suficienței

Acum, dragii mei cititori, vine partea cea mai delicată…

Este foarte ușor să îi judecăm pe „ceilalți”. Să ne uităm de sus la cel care mănâncă zgomotos sau la cel care nu știe să folosească corect tacâmurile de pește.

Dar educația are o capcană și mai subtilă: aroganța celui care se crede educat.

Dacă te simți ofensat personal de lipsa de maniere a altora și simți nevoia să „le dai o lecție” cu o privire dezgustată sau un comentariu acid, felicitări! Tocmai ai picat testul. Adevărata educație include o componentă vitală numită toleranță.

Să observi că cineva nu are educație e o dovadă de spirit observațional. Să îl faci să se simtă prost pentru asta e o dovadă că educația ta este doar o poleială subțire. Eleganța supremă nu stă în a nu greși niciodată, ci în a nu-i face pe alții să se simtă mici atunci când greșesc.

 

În final, educația care se vede fără să vorbești se rezumă la un singur concept, destul de demodat, dar incredibil de sexy: Bunul simț.

Nu e nevoie de cursuri de etichetă la Geneva ca să înțelegi că nu trebuie să ocupi două locuri în autobuz cu sacoșele tale sau că e de bonton să ții ușa și celui care vine la trei pași în spatele tău. Educația este, în esență, capacitatea de a te vedea prin ochii celorlalți și de a decide că nu vrei să fii „acea persoană”.

Așa că, data viitoare când ești în public, nu te îngrijora dacă ai asortat corect pantofii cu geanta (deși, te rog, fă un efort). Îngrijorează-te dacă „volumul” prezenței tale îi face pe ceilalți să vrea să schimbe canalul. Pentru că, în marea de zgomot a lumii moderne, cea mai sofisticată formă de inteligență rămâne, fără îndoială, discreția.

 

Cu drag și sarcasm,

Sassy Pop.

 

Recomandare editorial Sassy Pop: „Nu am timp”: biografia unei generații foarte solicitate