Cultura performanței ne-a convins că odihna e slăbiciune

Cultura performanței a intrat treptat în viețile noastre… așa cum intră frigul toamna, pe nesimțite, până când îți dai seama că nu mai știi cum era înainte.

Îmi amintesc o conversație de acum ceva timp, la o cafea care ar fi trebuit să fie relaxată. Cineva m-a întrebat ce am mai făcut, într-o perioadă în care focusul nu era pe carieră. Am spus că am citit, m-am plimbat, nu am făcut mare lucru. Și imediat, aproape reflex, am adăugat: „Dar am și lucrat la niște lucruri, evident.” Ca o scuză. Ca și cum simpla existență, fără livrabile, ar fi trebuit explicată.

Nu era prima dată când simțeam asta. Și bănuiesc că nici tu nu ești străin(ă) de acest sentiment.

Undeva, fără să conștientizăm cu adevărat momentul, am absorbit o idee pe cât de simplă, pe atât de periculoasă: faptul că valoarea ta se măsoară în ce faci, nu în ce ești, că o zi fără rezultate vizibile este o zi oarecum irosită …poate nu complet, dar măcar parțial.

Cultura performanței funcționează tocmai pentru că nu vine ca o comandă. Nu îți spune nimeni direct că trebuie să fii productiv în fiecare moment. În schimb, sistemul în care trăim recompensează constant output-ul și ignoră, aproape sistematic, tot ce nu poate fi măsurat: liniștea, gândul lăsat să rătăcească, ora petrecută fără un scop precis.

Și pentru că nu primești niciodată un feedback pozitiv pentru că ai stat și ai privit pe geam, creierul tău trage concluzia logică: asta nu contează. Deci nici tu nu contezi, în acele momente.

Întrebarea care mi-a rămas, de atunci: când am decis că valoarea mea e condiționată?

Este interesant cum am ajuns să celebrăm viteza și să privim încetineala cu suspiciune. Totuși, în natură, tot ce crește durabil are propriul ritm, adesea invizibil ochiului care caută rezultate imediate. O floare nu se grăbește să înflorească, iar un copac nu-și forțează rădăcinile să se extindă mai repede decât îi permite solul. Noi suntem singura specie care a încercat să pacifice timpul, să-l împartă în bucăți egale de performanță și să-l forțeze să genereze profit, indiferent de anotimpurile noastre interioare.

Și trebuie să admitem ceva: cultura performanței vine la pachet cu un soi de oboseală. Nu e oboseala fizică, pe care o poți numi și localiza. E mai difuză. Simți că faci multe, dar nu ești niciodată suficient de mult. Simți că ești ocupat(ă), dar nu știi exact cu ce. Că alergi, dar nu spre ceva anume… mai degrabă dinspre ceva: dinspre sentimentul că, dacă te oprești, s-ar putea să rămâi în urmă.

Cultura performanței are această particularitate: îți oferă întotdeauna un motiv să nu te oprești. Există mereu ceva de terminat, de îmbunătățit, de început. Există mereu cineva care face mai mult. Există mereu o versiune mai bună a ta care ar fi putut folosi mai bine ziua de ieri.

Și atunci odihna, cea reală, nu vacanța programată în agendă ca „timp liber cu scop recuperator”, devine un act aproape subversiv. Ceva de care te simți, în secret, puțin jenat(ă).

 

Când cultura performanței te face să te rușinezi de faptul că simți nevoia să încetinești

Un lucru interesant de observat este rușinea care vine la pachet cu dorința de a lua o pauză.

Rușinea când spui că nu ai chef de nimic și te temi că sună a lene. Rușinea când îți iei o zi fără plan și simți că trebuie să o justifici ție însuți. Rușinea subtilă când cineva te întreabă „ce mai faci?” și răspunsul onest ar fi „nimic special”, dar îl recalculezi și adaugi ceva … ca să sune mai bine.

De unde vine rușinea asta? Clar nu dintr-o regulă scrisă, ci dintr-o cultură care a normalizat agitația și a blamat liniștea. Vine din ani de mesaje, directe și indirecte, care au echivalat odihna cu lipsa de ambiție. Vine din conversații în care oamenii se întrec în a fi mai ocupați, ca și cum ocupatul ar fi un statut, nu o stare.

Și vine, poate, și din ceva mai profund: din teama că, dacă stai cu tine fără distrageri, fără sarcini, fără un scop imediat, nu vei ști ce să faci cu ceea ce găsești acolo.

Nu știu dacă există un răspuns simplu la asta. Și nici nu cred că trebuie să fie unul.

Dar mă gândesc uneori la cum ar arăta o zi în care nu ai nicio realizare de bifat și nu simți nevoia să explici asta. O zi în care existența ta nu e condiționată de output. În care lentoarea nu e un eșec temporar, ci un mod legitim de a fi prezent.

Cultura performanței ne-a convins că știe care e ritmul corect. Că există o viteză potrivită pentru a trăi. Că devierile de la ea: pauzele, rătăcirile, momentele fără scop sunt pierderi de timp, nu momente în care se întâmplă altceva, mai greu de cuantificat.

 

Dar ce se întâmplă în noi când nu producem nimic? Ce gânduri apar când nu le înlocuim cu sarcini? Ce simțim când nu avem un motiv să nu simțim?

Știu oameni care spun că nu pot să se relaxeze. Nu că nu vor, că nu pot. Că dacă stau fără să facă nimic, apare o neliniște pe care nu știu cum să o numească. Un disconfort difuz, un sentiment că ceva nu e în regulă.

Mă întreb dacă nu cumva tocmai acolo e ceva important de ascultat. Nu în neliniște ca semn că trebuie să te întorci la treabă, ci în neliniște ca semn că ai stat atât de mult în cultura performanței, încât propriul tău corp nu mai știe cum să existe fără ea.

Și dacă asta e adevărat, nu știu ce urmează. Dar mi se pare un loc de pornit.

 

Citește și editorialul Sassy Pop: „Nu am timp”: biografia unei generații foarte ocupate